Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cel puțin pentru un interval scurt, cancerul birocratic și de reglementare se întrerupe din creștere.
Se oprește și tăvălugul ordonanțelor de urgență. Cel mai important, se întrerup alocările de fonduri bugetare pentru fel și fel de proiecte de „investiții publice” păguboase și dubioase totodată.
Belgia și Cehia au trecut prin perioade lungi de blocaj politic similar și nu au intrat în colaps. Şi-au plătit la timp cupoanele către cei care i-au împrumutat, n-au făcut fiscalitatea mai opresivă şi investitorii n-au avut de ce să plece, chiar dacă nu aveau guvern.
Marota cu „investitorii” pe care-i ia cu amețeli din cauza lipsei de guvern nu rezistă la o analiză mai atentă. Traderii nu se tem propriu-zis niciodată de faptul că o țară emitentă de obligațiuni rămâne pe termen nedeterminat fără guvern, ci de perspectiva, de atâtea ori confirmată, ca următoarea formulă de guvernare, de după criza politică, să fie mereu mai proastă ca precedenta. În fond, marile defaulturi suverane din istoria contemporană au survenit în momente când statele respective aveau guverne bine merci. Tot ce-i interesează pe acești investitori este ca plățile de cupoane să continue să fie efectuate. Iar pentru așa ceva nu e nevoie decât de politică fiscală și monetară, nu de un întreg guvern.
Cu această precizare făcută, trebuie menționat că fără guvern se diluează foarte mult comanda politică la nivel de economie, politicul nu mai dictează economicului, şi instrumentele prin care funcţionează statul trebuie să vădească profesionalism, necesar pentru ca aceia care operează să nu fie traşi la răspundere ulterior. Iată un mod foarte tehnic de a acţiona şi de altfel cam aşa ar fi nevoie să procedeze în mod normal guvernele, dacă s-ar ţine cont că ele în sine nu sunt politice, ci doar numite politic.
Oricum ar fi în situaţia actuală s-ar putea discuta de conducerea unor tehnocraţi, bineînţeles în măsura în care există şi priceperea necesară, fiindcă numai depolitizarea administraţiei nu e suficientă.
Citește pe Antena3.ro
Dar pentru că tot am ajuns să analizăm această problematică şi e inevitabil să nu se vorbească de alegeri, anticipate sau nu, ce stau la baza constituirii unei majorităţi, trebuie să nu se scape din vedere că speţa care trenează este cea a existenţei unor planuri de dezvoltare economică pe termen lung.
Cu alte cuvinte, e necesar ca planurile economice să nu stea la mâna promisiunilor electorale.
Și e clar că nu prin amenzi trebuie guvernat, ci inteligent, cu ochii spre economia de piață. Că-i nevoie ca mixul de politici să permită atingerea unei situații în care conștiința și mentalitatea dictează asupra bunăstării, nu activitățile speculative.
O modificare a filosofiei ar trebui să plece de la realitatea că diversele domenii economice utilizează diferit activele. Unele folosesc mai mult forța de muncă, altele utilajele. A le uniformiza fiscal e ca și cum s-ar porni de la premisa că toată lumea vinde benzină și trebuie să colecteze accize pentru stat.
Iar pentru că s-a tot vorbit de asta în ultima perioadă și eu am scris de atâtea ori încât mi s-a urât, rezolvarea se numește impozit forfetar. Așa cum la Istanbul se plătește o taxă, după care vânzătorii se pot târgui cum doresc cu clienții în magazine, la fel pot face și antreprenorii români cât business vor, fără să le pese că sunt prinși că n-au tăiat bon fiscal sau bilet de intrare, câtă vreme achită o taxă fixă. După care, dacă firmele plătesc taxa forfetară ce nevoie mai au să depună bilanț? De ce trebuie să se cheme SRL? Și de ce e obligatoriu să aibă contabil? Contabilii au devenit importanți fiindcă i-a fost frică statului să nu fie furat, motiv pentru care a făcut „prohibită” flexibilitatea prețurilor și a complicat cadrul fiscal.
Din câte se vede, modelul german de fiscalitate nu se potrivește deloc României, ci mai degrabă cel turcesc, care e mult mai liberal decât „liberala” Uniune Europeană. E natural ca statul să nu perceapă un impozit procentual pe profit, căci nu e luat părtaș la business, ci o taxă fixă de funcționare. Apoi, după ce agentul economic o achită, face ce vrea el. Se târguiește „ca la piață” în propriul magazin, primește câți clienți vor să-i calce pragul în club, fără să-i fie teamă că îi va fi activitatea întreruptă din cauză că n-a tăiat bon. Totul e ca statul să guverneze inteligent, ca un capitalist, nu prin amenzi, ca un milițian.
